Sir Alex Ferguson și călătoria spre nemurire

Pe 8 mai 2013, lumea fotbalului s-a schimbat iremediabil. Unda de șoc cu epicentrul în Manchester se propaga cu viteza internetului: înteaga lume afla că Sir Alex Ferguson tocmai și-a anunțat retragerea din fotbal. Cu doar două săptamâni înainte, câștigase al treisprezecela titlul de campion al Angliei, cu Manchester United.

Știam cu toții că acel moment va veni, dar nimic nu te poate pregăti pentru sfârșitul unei ere, în care tot ce a fost rămâne în cartea de istorie și tot ce urmează e complet necunoscut. Cum o iei de la capăt după o epocă de 26 de ani, fără precedent în istoria clubului și a fotbalului în general? Anii care au urmat ne-au confirmat tuturor temerile: Manchester United fără Sir Alex e un club uriaș care privește în trecut.

David Moyes, Louis Van Gaal și Jose Mourinho, urmașii Bătrânului n-au reușit să câștige titlul, în ciuda investițiilor uriașe în echipă și a fundației pe care scoțianul o lăsase în urmă, așa că întrebarea firească este: ce știa Sir Alex și nu știe nimeni altcineva?

Rădăcini

Alexander Chapman Ferguson s-a născut în Glasgow, în 1941, fiind fiul unui muncitor de pe șantierul naval din oraș, fost fotbalist amator. În ciuda pasiunii tatălui său pentru Celtic, a crescut ca suporter al lui Glasgow Rangers, pentru care a ajuns să și joace fotbal, fiind cel mai scump transfer din istoria fotbalului scoțian în 1967, când a părăsit-o pe Dunfermline pentru 65.000 de Lire Sterline. Alex Ferguson, primul jucător din istorie care înscrisese un hattrick pe terenul lui Rangers, golgeterul Scottish League în sezonul ’66-’67, a fost atacant și a reușit să înscrie 25 de goluri în două sezoane pe Ibrox Stadium, ajungând în acea perioadă și în naționala Scoției.

Fotbalul scoțian n-a fost niciodată vreun paradis al tehnicii individuale sau a evoluțiilor tactice, ci mai degrabă un sport de contact, de luptă, în care determinarea indivizilor și spiritul de echipă erau tot ce conta. Fotbalistul Alex Ferguson n-a strălucit nici el altfel, făcându-și loc cu coatele printre fundași în drum către porțile adverse, un luptător călit în bătăliile serilor scoțiene reci.

Viața unui fotbalist nu poate fi însă compusă doar din fotbal, așa că mai e o dimensiune a rădăcinilor pe care eroul nostru le are în orașul natal. În anii 70, pub-urile din oraș ajunseseră să reprezinte cel mai important fenomen cultural din Glasgow. Ferguson, care-și încheiase cariera de jucător și era încă nesigur dacă viitorul său este în fotbal sau nu, cumpără, în 1978, un bar pe care-l numește Fergie’s și al cărui subsol îl amenajează și îi dă o identitate inspirata din zilele sale de jucător: Elbow Room.

Misiunea sa, seară de seară, devenise aceea de a ține afacerea pe picioare și pe clienții săi vii după bătăile care se iscau adesea între amatorii de whiskey. Crescut în mediul dur al șantierului naval din Glasgow și călit pe terenurile de fotbal din nordul Regatului, Alex Ferguson și-a desăvârșit spiritul combativ între bețivi, una dintre nopțile de împărțit si despărțit pumni fiind și decisivă pentru întoarcerea sa, definitiva, la fotbal.

Drumul spre Old Trafford

În 1978, Alex Ferguson avea 39 de ani. Își încheiase cariera de fotbalist de 6 ani și avusese deja primele experiențe în management, mai întâi la East Stirlingshire (echipă care avea un lot de 12 jucători și niciun portar!), în diviziile inferioare din Scoția, apoi la St Mirren, pe care a dus-o de la mediocritatea diviziei secunde, la câștigătoare a aceleiași ligi în 1977, cu o echipă a cărei medie de vârstă era sub 20 de ani. Avea să repete performanța, 18 ani mai târziu, pe Old Trafford, de data asta în Premier League, făcând celebră replica lui Alan Hansen de la acea vreme “You can’t win anything with kids.”.

Între St Mirren și Manchester United, Alex Ferguson și-a desăvârșit meșteșugul și și-a ascuțit simțurile de lider la Aberdeen. În iunie 1978, când preia echipa, niciun club nu reușise să spargă dominația lui Celtic (10 titluri) și a lui Rangers (3 titluri) în campionatul scoțian de 13 ani, iar în toată această perioada, Aberdeen fusese doar de două ori pe podium. Moștenind un grup de tineri talentați, adică exact genul de lot care-i adusese primul succes la St Mirren, Ferguson reușește să cizeleze talente precum Gordon Stratchan, Steve Archiebald sau Jim Leighton, portarul ce avea să-l urmeze în Premier League, 15 ani mai târziu.

În al doilea sezon, Ferguson ia titlul cu Aberdeen, urmând două stagiuni în care echipa e devansată de Celtic, înainte ca victoria din Cupa Scoției să-i trimită în Cupa Cupelor. Acolo ajunge în finală și o învinge pe Real Madrid, condusă de legendarul Alfredo di Stefano, cu 2-1, după prelungiri. Managerul scoțian avea să mai atingă o finală de cupă europeană abia după 16 ani, însă numele lui era deja pe harta antrenorilor importanți ai lumii. Avea 42 de ani.

Toți foștii săi jucători îl descriu ca fiind un manager care cere disciplină dusă până la obediență de la jucătorii săi, obsedat de victorie, un temperament vulcanic ce-i atrage porecla de Furious Fergie la Aberdeen.

Cei 7 ani de acasă

Legenda spune că, în 1986, Manchester United îl vroia pe Alex Ferguson pentru a-l înlocui pe Ron Atkinson, însă Aberdeen nu vroia să-și piardă talismanul, așa că un angajat al clubului a falsificat un accent scoțian și s-a dat drept agentul lui Gordon Stratchan pentru a vorbi cu viitorul antrenor al clubului. A fost prezentat oficial pe 6 noiembrie 1986, iar așteptările fanilor și ale conducerii erau ca Ferguson să transforme clubul care nu mai luase un titlu în Anglia de 19 ani. Nimeni nu bănuia însă anvergura revoluției care urma.

La mijlocul anilor 80 fotbalul englez își începuse declinul, după 6 sezoane în care Cupa Campionilor Europeni fusese adusă în Regat, pe rând, de către Liverpool, Nottingham Forest și Aston Villa. Chiar dacă United avea să aducă următorul trofeu, asta urma să se întâmple abia în 1999, iar echipa nu era, în acele vremuri, nici măcar o prezență constantă pe podiumul campionatului englez. De la succesul european cu Aberdeen și de la pub-urile din Glasgow, Ferguson s-a trezit moștenitor al unui lot cu lipsuri majore în materie de pregătire fizică și în mijlocul unei culturi a beției la Manchester United. Chiar de acolo a început: a spart trio-ul de petrecăreți McGrath, Whitehead, Robson, păstrându-l doar pe căpitanul Angliei, care avea să-i fie alături la primul trofeu important câștigat pe Old Trafford.

Ferguson a primit resursele și răbdarea de care avea nevoie din partea conducerii clubului, chiar dacă în primii ani n-a câștigat nimic, în timp ce așeza în teren și în măruntaiele clubului fundația de care avea nevoie pentru dominația ce avea să vină. Jucători tineri ca Steve Bruce, Paul Ince sau Gary Pallister au venit să îmbrace tricoul Diavolilor Roșii, însă a durat 7 ani până la primul mare succes. Dacă n-ar fi crezut că poate realiza ceva acolo, scoțianul ar fi plecat, iar dacă nu și-ar fi câștigat încrederea clubului, transformându-l, an după an, în gigantul de astăzi, eu și alte milioane de fani n-am mai fi avut un idol.

În 1992, liga engleză trecea printr-o reinventare a cărui rezultat este fascinantul Premier League de astăzi. Prima ediție a coincins, cumva simbolic, cu triumful Diavolilor Roșii, pentru care decisiv a fost transferul lui Eric Cantona de la Leeds, pentru 1.2 milioane de Lire. Ce nu știa nimeni, poate chiar nici Alex Ferguson, era că un atacant precum Cantona nu existase până atunci în Anglia, iar tehnica și eleganța sa aveau să declanșeze transformarea fotbalului englez în nebunia pe care o savurăm astăzi. Cert este că managerul lui United a văzut în francez un talent unic și un caracter de care vestiarul avea nevoie pentru inspirație și încredere. Mutarea este citată și azi ca unul dintre cele mai importante transferuri din istoria fotbalului.

7661 de zile

2 mai 1993 – 22 aprilie 2013. 20 de ani sau, mai exact, 7661 de zile s-au scurs între primul și ultimul titlu de campion al Angliei câștigate de Sir Alex Ferguson. Au fost alte 11 campionate câștigate între timp, plus două Ligi ale Campionilor și multe alte cupe, în cea mai prolifică perioadă din istoria seculară a lui Manchester United, la capătul căreia clubul este un brand global și o obsesie personală pentru mulți dintre cei care au avut răbdare să citească până aici.

Schimbările în lanț care s-au produs în fotbalul englez în anii 90 l-au găsit, neclintit, pe Alex Ferguson pe banca lui United. Întâi au început să apară jucătorii străini, care aduceau mentalități diferite și calități tehnice încă prea puțin cunoscute în conservatorul spațiu al fotbalului britanic. O dată cu infuzia de manageri străini, au penetrat și ideile tactice și sistemele diferite de filosofia kick&run pe care s-a dezvoltat timp de 130 de ani fotbalul în Regat.

În plus, chiar și regulile jocului erau în schimbare, cea mai semnificativă fiind interzicerea pasei direct în mâinile portarului, venită chiar din prima secundă a Premier League. Brusc, portarii trebuiau să joace mingea cu piciorul în anumite situații! Totul era în mișcare. Ferguson însă avea deja 15 ani de management în spate, nefiind suficient de bătrân cât să rămână impasibil, astfel că a reușit să se adapteze și să dezvolte lotul și jocul lui Man United pentru a face față evoluției tehnico-tactice din fotbalul englez al anilor 90.

Din ’92 au început să-și facă loc la masa decidenților din fotbal televiziunile, iar banii au început să schimbe, încet-încet fața jocului. Susținător al Partidului Laburist, Alex Ferguson a fost mereu, în esență, un socialist, de aceea este remarcabil modul în care a îmbrățișat noua eră a capitalismului din fotbal. Atunci când familia Glazer a preluat clubul, managerul a fost puntea dintre noul patronat și suporterii care se temeau că tradiția clubului ar putea fi, cumva, știrbită de niște americani fără respect pentru joc, veniți de peste Ocean, unde nici măcar cuvântul “football” nu era folosit cum trebuie. Manchester United a investit în creșterea capabilităților din lot și, implicit, a brandului fotbalistic al Diavolilor Roșii încă de la începutul acestei ere, sub conducerea unui scoțian care cândva administra un bar din Glasgow.

Legea Bosman, care a permis jucătorilor cărora le expira contractul să semneze cu alte echipe, a intrat în vigoare în 1995 și, brusc, piața tranferurilor căpăta o noua dimensiune, iar bugetele de salarii deveneau semnificative. Așa au început să devină influenți agenții jucătorilor, adăugând încă un grad de complexitate oricărei negocieri pentru o mutare.

3 milioane de Lire plătea Manchester United întregului său lot de jucători în 1986, când Ferguson își începea cariera pe Old Trafford, urmând să o încheie cu un buget de 181 de milioane de Lire pe an, 27 de ani mai târziu. Creștere de 6000%!

Cu asemenea salarii, era inevitabil ca vedetele media să nu apară și în rândul fotbaliștilor. David Beckham a fost un adevărat fenomen de presă, dar nici măcar el nu a putut să submineze în vreun fel autoritatea lui Sir Alex Ferguson. Furios Fergie rămânea de neclintit, atât în fața jucătorilor, cât și a presei pe care o folosea ca pe o armă de destabilizare a adversarului, cu mult înainte ca arbitrul să fluiere startul meciului. Singurul obiectiv al scoțianului era victoria și a făcut mereu tot ce trebuia pentru asta. Slavă cerului, victoriile au venit! Sute de victorii, mari și mici, în 1500 de meciuri cu Sir Alex Ferguson pe bancă.

Și totuși… ce știa Sir Alex Ferguson și nu mai știa nimeni altcineva?

Mulți alți manageri au investit banii clubului în proiecte de transformare grandioase. Alții au fost cei care au dat peste cap fotbalul modern prin inovații sau reinterpretări tactice ale unor concepte mai vechi. Nu a fost nici singurul care a învățat meseria de manager fără să se grăbească și care a înțeles că succesul se construiește metodic, nu vine pur și simplu.

După primul titlu câștigat cu United, în vara lui 1993, Sir Alex Ferguson le vorbește elevilor săi în vestiarul de pe Old Trafford (citat din My Autobiography) despre ce înseamnă vacanța care urma:

Unii oameni, când sunt în vacanță, vor doar să meargă la Salcoats, la 25 de mile de Glasgow, pe coastă. Alții nu vor să facă nici măcar atât. Sunt fericiți să stea acasă sau să se uite la păsări și la rațe plutind în parc. Alții însă… vor să meargă pe Lună. E vorba de ambiția fiecăruia.

Sir Alex Ferguson a vrut să meargă pe Lună și mai departe. Nu s-a oprit niciodată, nu s-a îndoit că victoria poate veni doar muncind până la epuizare, analizând fiecare fază din fiecare meci, fiecare slăbiciune și punct forte al adversarului, știind totul despre oamenii pe care-i conduci în luptă și împingându-i să se autodepășească ori de câte ori este nevoie. Ferguson a fost un lider cum lumea fotbalului a mai văzut doar rareori, în caractere precum regretatul Johan Cruyff sau legendarul Franz Beckenbauer. A fost liderul nostru încă de la primii pași în lumea fotbalului modern.

Pe 31 decembrie 2017, Sir Alex Ferguson împlinește 76 de ani. De la 44 la 71 de ani a stat pe banca lui Man United și fiecare secundă pe care a petrecut-o acolo a trimis măcar un zâmbet pe partea cealaltă a globului, unui fan care se bucura de un gol sau de un nou trofeu ridicat de Diavoli. Mă doare când îl văd privind o echipă a lui United fără suflet pe teren în aceste zile, dar nu vreau să-mi imaginez tribuna de pe Old Trafford fără privirea Bătrânului, ca unul dintre ultimele repere ale unei lumi în care un puști din România se îndrăgostea, iremediabil, de Manchester United.

Mulți ani cu bine, Sir Alex!

Surse:

• Alex Ferguson, un capitol din Portrait of an Icon, de Daniel Storey;
• How Alex Ferguson became the greatest winner in Britain;
• On the threshold of true greatness;
• Gold Trafford;
• Wikipedia pentru date statistice și verificare de informații;
• Foto: Getty Images

Dacă ești fan Manchester United, alătură-te comunității Romanian Red Devils. Ne găsești pe pagina de Facebook, pe Twitter sau cu un mesaj prin formularul de contact.